Mitul europeanului cinstit

Un articol de azi din Gândul face câteva referiri la preferinţele românilor, aşa cum sunt prezentate în Eurobarometrul 67 (Primăvara lui 2007).

In esenţă, ‘încrederea românilor în instituţiile statului, mai exact în Parlament şi în Guvern, este în scădere accentuată, în timp ce încrederea în UE se menţine ridicată. […] Astfel, încrederea în UE s-a menţinut la acelaşi nivel (65%)’, iar, conform Eurobarometrului, încrederea în Parlament şi în Guvern se află în cădere liberă: 19% (in ambele cazuri) faţă de 24% respectiv 27% anul trecut.

Nu este o surpriză, desigur, nici nu pot spune că aceste păreri sunt incorecte. Problema este dacă încrederea deplină a unor conaţionali în Instituţiile Uniunii Europene are la bază argumente reale, daca ‘noi, românii’, ne construim simpatiile în cunoştinţă de cauză sau doar din disperare, pentru că vedem integrarea europeană ca pe un colac de salvare şi ne imaginăm că ‘ei , europenii’ (oare cand vom putea rosti fără să ezităm ‘noi, europenii’?) sunt buni şi cinstiţi şi nu au altă grijă decât să ne scoată pe noi din mizerie. Altruismul european este un mit, totul se negociază, vai de ţara care nu ştie să-şi aleagă reprezentanţi în mult-lăudatele instituţii.

Păi să vedem, sa judecăm prin prisma imaginii unora dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai integrării europene, adevărate simboluri ale istoriei comunitare:

Konrad Adenauer (1876 – 1967)
Cine a mai circulat prin vest ştie ca multe străzi sau staţii de autobuz ale capitalelor europene îi poartă numele. Om politic german, avocat, primar al Kölnului, după război - cancelar (după ce a fost condamnat la închisoare de către regimul nazist) etc. A lucrat alături de Jean Monnet şi Robert Schuman în vederea formării CECO şi CEE. Aşadar, un adevărat părinte al Comunităţilor Europene şi promotor al integrării.
În 1963 demisionează din funcţia de cancelar. Unul dintre motive: acuzaţia că prin intermediul Ministrului Apărării a încercat să obstrucţioneze activitatea cotidianului Der Spiegel. Sună familiar?

Giulio Andreotti (n. 1919)
Om politic, scriitor si cunoscut premier italian, care si-a pus amprenta asupra transformării Comunităţii Europene si a politicii sale externe. Acuzat de corupţie şi de legături cu Mafia, este achitat în 1999, după un proces lung de câţiva ani.

Tony Blair (n. 1953)
Într-o ţară plină de eurosceptici, politica sa devine proeuropeană, cel puţin pentru o perioadă.
A fost implicat într-un scandal legat de finanţări dubioase ale Partidului Laburist (afacerea „bani contra titluri onorifice“) şi încă are de dat răspunsuri privind rapoartele care au dus la declanşarea războiului din Irak.

Willy Brandt (1913 – 1992)
Cancelar al RFG, militează pentru lărgirea Comunităţii Europene, se remarcă prin politica de deschidere către Europa Centrală şi de Est (Ostpolitik), fapt care i-a adus şi un Premiu Nobel pentru Pace.
În 1974 are o tentativă de sinucidere şi demisionează, atât ca urmare a unor scandaluri legate de viaţa sa particulară cât mai ales după ce s-a descoperit că cel mai apropiat colaborator, asistentul său, era spion Stasi.
(Bunicul său este înmormântat in cimitirul nemţesc din localitatea Bordeşti, judeţul Vrancea).

Helmut Kohl (n. 1930)
Mărturisesc, a fost mult timp unul dintre preferaţii mei, poate şi pentru că abilitatea sa politică a fost îndelung subestimată.
Poate cel mai de succes cancelar german (după Bismark, să zicem), arhitectul reunificării Germaniei, unul dintre cei mai activi susţinători ai accelerării integrării europene, constructorul, alături de Mitterrand a unei cooperări franco-germane fără precedent (s-au întâlnit de peste 50 de ori in 7 ani).
In 1999 a recunoscut că a fost implicat în finanţări ilegale ale CDU, iar investigaţiile au fost întrerupte ca urmare a unei înţelegeri, plătind doar o amendă substanţială.
Numele său a fost legat şi de anumite zvonuri privind conturi bancare secrete, decizii guvernamentale influenţate de cercuri corupte, iar reputaţia sa a avut de suferit si după sinuciderea soţiei sale şi moartea suspectă a consilierului său financiar, Diethelm Honer.

Jacques Santer (n 1937)
Ministru de Finanţe si Prim Ministru luxemburghez. . În timpul mandatului său ca preşedinte al Comisiei Europene, are loc extinderea Uniunii prin aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei şi sunt pornite strategiile de preaderare pentru ţările din Europea Centrală şi de Est.
In 1999, din cauza unor acuzaţii de corupţie şi incompetenţă, apărute în urma unui raport întocmit de un grup independent de experţi, demisionează împreună cu toţi membrii Comisiei.

Într-o situaţie unică se află Robert Schuman (1886 -1963), om politic, premier francez, cel care în 1950 propune planul care va sta la baza Comunităţii Europene a Cărbunelui si Oţelului sau CECO (”Declaraţia Schuman”). Schuman s-a bucurat de o deosebită apreciere şi după moartea sa, iar in 2004 Biserica catolică a luat în considerare chiar posibilitatea beatificării sale.

Prin urmare, instituţiile europene nu deţin monopolul integrităţii după cum nici Romania nu deţine monopolul corupţiei şi muşamalizărilor. Doar că, ceea ce este foarte important, în Europa Vestică astfel de scandaluri sunt încă excepţii, pe când la noi au devenit regulă.
‘Ei, europenii’ nu sunt imaculaţi, dar încă mai construiesc şi folosesc instrumente care să ţină sub control activităţile mai puţin oneste, instrumente pe care şi de care ar trebui să învăţăm să ne folosim şi ‘noi, românii europeni’.